Revoluţia română din decembrie 1989

Într-un celebru articol la vremea lui spuneam - cu un ton mai împătimit, e drept - că prezentul României actuale este încă în mare măsură configurat de revoluţia română din decembrie 1989 şi de modul cum acei primii ani au fost gestionaţi de elita politică de atunci.

Revoluţia română rămâne, după vorba istoricului Florin Constantiniu, "cea mai mare enigmă a istoriei României", iar teza cărţii de faţă este rezumată astfel:

Revoluţia română este, de departe, mai mult decât suma teroriştilor şi a Frontului Salvării Naţionale, şi orice studiu care nu recunoaşte acest lucru riscă să diminueze rolul miilor de oameni curajoşi care au ieşit pe străzi pentru a-l sfida pe Ceauşescu.

România lui Ceauşescu era departe de a fi o societatea deschisă. Conform unor ordonanţe din 1983, toate maşinile de scris trebuiau înregistrate oficial, şi pentru a face o fotocopie, era nevoie de o aprobare specială; iar din 1985, neraportarea unei convorbiri cu un cetăţean străin era considerată o infracţiune.

Unii analişti au sugerat că revoluţiile sunt declanşate nu sărăcia sau lipsurile totale, ci de o sărăcie relativă - o diminuare a prosperităţii după o perioadă de bunăstare. În anii '80, s-a înregistrat un declin economic drastic urmând după un interval de creştere economică şi dezvoltare socială susţinută, ceea ce, probabil, a produs o mare diferenţă între aşteptări şi realizări.

Pentru declanşarea unei revoluţii nu este nevoie doar de lipsuri sau de un sentiment larg de nemulţumire. Este nevoie şi de apariţia unor indivizi sau, mai probabil a unui grup - o coaliţie revoluţionară - care vrea să schimbe regimul aflat la putere

În România, PCR era oficial legat de stat, "căsătorie" simbolic încheiată în 1974, de când Ceauşescu a ocupat şi funcţia de conducător al PCR şi de cea de preşedinte al ţării.
În timpul revoluţiei, PCR a suferit o implozie şi acest lucru a produs, concomitent, şi prăbuşirea instituţiilor statului.

Cultul personalităţii a fost o sabie cu două tăişuri pentru că, elogiind virtuţile lui Ceauşescu de conducător suprem, a creat şi terenul favorabil pentru desemnarea lui drept ţap ispăşitor universal şi ţintă a nemulţumirilor.

Limitele legitimităţii post-revoluţionare erau departe de a fi clare. Nimeni nu ştia cât de mult din trecut nu mai era acceptabil în noul context. Era evident că regimul trebuia înlăturat, dar ce trebuia să se întâmple cu membrii nomenclaturii şi ai Securităţii? Şi se modalităţi ideologice de legitimare trebuiau părăsite?

Declinul autorităţii morale a regimului ceauşist şi-a aflat ecoul în întreaga societate, dar a fost resimţit în special de membrii elitei comuniste alienate, iritaţi de faptul că erau conduşi de indivizi pe care îi considerau inferiori.

"Scrisoarea celor şase" din 10 martie 1989 - difuzată la BBC - a fost cel mai semnificativ act de disidenţă comis de membri ai PCR în timpul îndelungatului regim Ceauşescu.

Într-o societatea alcătuită încă în mare măsură din ţărani sau din muncitori la prima generaţie, supunerea şi solidaritatea socială erau destul de preţuite - dovadă proverbul "capul plecat sabia nu-l taie". Aceste idei au putut fi întărite printre intelectuali şi prin intermediul influentulu filozof Constantin Noica. El susţinea că viaţa poate fi mai plină în condiţii dificile şi punea preţ mai mare pe rezistenţa prin cultură decât prin opoziţie deschisă.

Intelectualii erau alienaţi de regimul din România, dar, din varii motive, doar rareori ajungeau să-şi manifeste deschis opoziţia. Refuzau să sprijine regimul, fără să contribuie activ la dărâmarea lui. În timpul revoluţiei, această lipsă a unei opoziţii deschise avea să aibă multe implicaţii, printre care dificultatea intelectualilor de a-şi câştiga credibilitatea morală atât de mult dorită şi împiedicarea apariţiei unei figuri cunoscute care ar fi putut rivaliza cu Iliescu.

Liviu Babeş - a murit după ce şi-a dat foc în faţa unui grup de turişti străini din Poiana Braşov în martie 1988.

Anii '80 au fost o perioadă de criză în care economia era stoarsă în scopul achitării datoriei externe a ţării ( 11 miliarde $ în 1982, 5,5 miliarde $ în 1985, aproape zero în 1989).
Pare destul de probabil că, dându-şi seama că această politică de austeritate va continua chiar şi după lichidarea datoriei externe, românii s-au hotărât, în cele din urmă, să iasă în stradă în decembrie 1989.

După reafirmarea naţionalismului, s-a adâncit procesul de identificare a armatei cu naţiunea, cu "poporul" adică, şi la o diminuare a loialităţii faţă de partid.
În timpul revoluţiei, pe străzi: "Noi suntem poporul, voi pe cine apăraţi?"

Această experienţă comună a suferinţei şi a opresiunii - întărită, pe măsura trecerii timpului, prin solidaritatea născută la cozi - a adus societatea în ansamblul ei în opoziţie cu regimul.

Cu oarecare ironie, se poate afirma că răsturnarea lui Ceauşescu a fost realizată de protestele populare izvorâte din fabrici, forme de organizare ridicate de comunism la rand de nucleu efectiv şi deopotrivă mitic al statului.
Fabricile au fost baza organizaţională ce a stat la baza mobilizării de mase care l-a răsturnat pe Ceauşescu.

"Revoluţia română nu s-a declanşat acolo unde era cea mai mare mizerie, ci acolo unde sentimentul de ruşine a fost cel mai puternic."

Bilanţul oficial al victimelor întregii revoluţii a fost de 1104 morţi şi 3352 de răniţi.
În timpul revoluţiei, armata a tras în total peste cinci milioane de cartuşe şi proiectile.

Se poate spune că, probabil fără intenţie, Dinescu şi Caramitru au servit drept paravan pentru legitimizarea grupului Iliescu. Apariţia lor la televizor a sporit speranţa într-o schimbare reală.

Potrivit lui Dinescu, armata ar fi cerut, la început, apariţia unor "politicieni serioşi" în locul "câtorva poeţi şi intelectuali nebuni". Singurii care aveau o asemenea experienţă erau înalţi activişti de partid - foşti sau în activitate. Unul dintre aceştia s-a dovedit a fi în mod special pregătit sa iasă în faţă şi să joace acest rol: Ion Iliescu.
Majoritatea celor care au urmărit sosirea lui Iliescu la Televiziune au reţinut că imediat ce a intrat a dovedit un evident simţ al autorităţii.
Când Iliescu a intrat în Televiziune la 22 decembrie, exista deja o anumită aşteptare - cel puţin în rândul intelectualilor - în legătură cu faptul că el urma să fie viitorul lider în stil Gorbaciov.

Prin intermediul televiziunii, liderii nou-apăruţi s-au legitimizat în ochii poporului drept noile autorităţi ale ţării; în primele zile ale revoluţiei, pe această cale a ajuns FSN la public, odată ce PCR-ul se autodizolvase.

Mulţi dintre cei arestaţi sub bănuiala de a fi fost terorişti se pare că erau, în realitate, membri ai gărzilor patriotice.
Majoritatea celor care au ieşit pe străzi pentru a apăra revoluţia au fost civili care au dat curs apelulilor disperate auzite la radio şi la televizor.
Concluzia de netăgăduit este că multe femei şi mulţi bărbaşi curajoşi care au căzut în apărarea revoluţiei au fost victimele tragice a ceea ce acum cunoaştem sub numele de friendly fire.

"Nu putem omite că printre cauzele de deces se numără accidente sau greşeli de conducere generate de condiţiile specifice ale acţiunii" (Valentin Gabrielescu, fost preşedinte ale Comisiei senatoriale de anchetă)

Deciderea pentru execuţia cuplului Ceauşescu a fost luată într-un moment în care conducătorii Frontului Salvării Naţionale erau departe de a se simţi siguri pe propriile poziţii.
Procesul a durat doar 55 de minute.
Octavian Paler: s-a ratat ocazia de a avea un Nürnberg românesc.
Paul Goma: executarea în grabă a cuplului Ceauşescu a reuşit să pună semnul egal între moartea lui Ceauşescu şi curăţarea corpului politic românesc de relele trecutului.
În loc să se arate că se face dreptate, procesul avea iz de vechi practici comuniste şi însuşi Iliescu a trebuit, ulterior, să admită că a fost o greşeală.

Există puţine dovezi care să probeze că vreo unitate a Securităţii a folosit armele împotriva noului regim.

Decizia URSS de a nu interveni în România nu a fost luată la presiunea Occidentului; de fapt, toate dovezile sugerează că Occidentul ar fi acceptat o deplasare a trupelor sovietice în acel moment.

- seara zilei de 22 decembrie 1989: formarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale
- 26 decembrie 1989: a fost anunţată numirea noului premier Petre Roman
- 31 decembrie 1989: se formează Grupul de Dialog Social format din unii dintre cei mai proeminenţi intelectuali români, mulţi din aceştia fiind cunoscuţi disidenţi (Doina Cornea, Petru Creţia, Mircea Dinescu, Ştefan Augustin Doinaş, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, Dan Petrescu, Andrei Pleşu, Mihai Şora, Stelian Tănase, Thomas Kleininger, Călin Atanasiu, Radu Bercea, Andrei Pippidi.
- 20 ianuarie 1990: Iliescu: "noţiunea de partid - ca un concept îngust - reprezintă un concept demodat"
- 23 ianuarie 1990: FSN a acceptat să participe la alegeri ca partid politic

Mitingurile studenţeşti din ianurie 1990 erau susţinute şi de un amar sentiment al trădării. Studenţii au simţit că revoluţia le-a dat putere, dar că au fost marginalizaţi de noii lideri.

Dacă ceilalţi membrii ai conducerii PCR ar fi apucat să-l dărâme pe conducătorul român înainte de 22 decembrie, s-ar fi putut vorbi despre o lovitură de stat, dar plecarea lui Ceauşescu din clădirea Comitetului Central în acea zi, în faţa unei mulţimi furioase, şi fuga la Târgovişte par să se potrivească mai mult cu imaginea unei revoluţii decât a unei lovituri de stat.
Cei care susţin ideea loviturii de stat se pare că au în vedere nu atât mecanismele înlăturării liderului român, cât mai degrabă natura conducerii politice care i-a luat locul.

În realitate, aşa cum a observat Tocqueville, revoluţiile aduc frecvent mult mai puţine schimbări decât susţin revoluţionarii, şi intenţiile revoluţionare sunt rareori identificabile în etapele de început ale procesului. Sursa: http://www.adrianciubotaru.ro