Ceauşescu, la vânătoare de legionari

În activitatea sa în fruntea UTC, Nicolae Ceauşescu i-a „înfierat“ întruna pe legionari. Printre victimele sale s-a numărat tânărul călugăr Valeriu Anania, „triat“ şi trimis în lagăr la Târgu-Jiu. Imediat după 23 august 1944, comuniştii au primit sarcină de Partid să-i „demaşte“ pe membrii Mişcării legionare.

Tânărul Nicolae Ceauşescu a fost un adept exemplar al ideologiei marxist-leniniste, pe care a aplicat-o ad-literam. Cu toate că în perioada sa de glorie în fruntea statului s-a delimitat de multe teze sovietice, în anii '40 a fost un veritabil gardian al doctrinei şi al intereselor Moscovei în România. Astfel, a avut o atitudine deosebit de combativă faţă de legionari, pe care îi „zugrăvea" drept „uneltele hitlerismului". Pe de altă parte, în calitate de şef al UTC-ului, se confrunta cu o tradiţie de dreapta a tineretului, care aderase în perioada interbelică în număr mare la Mişcarea legionară.
Stalin şi Ceauşescu au ilustrat primul număr al ziarului „Scânteia Tineretului“, „organul“ Uniunii Tineretului Comunist

Ceauşescu a acţionat pentru „stârpirea" legionarismului din rândul tineretului în conformitate cu prevederile Convenţiei de Armistiţiu, semnată la Moscova între România şi Aliaţi, pe 12 septembrie 1944. La punctul 15, documentul prevedea: „Guvernul român se obligă să dizolve imediat toate organizaţiile prohitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc, atât cele politice, militare sau paramilitare, cât şi orice alte organizaţii care duc propagandă ostilă Naţiunilor Unite şi în special Uniunii Sovietice, nepermiţând în viitor existenţa unor organizaţii de acest fel". Ulterior au fost adoptate acte normative de aplicare a prevederilor Convenţiei de Armistiţiu. În special, legionarii erau ţintele acestei legislaţii, însă nu au fost singurii vizaţi.

„Prohitlerişti" au fost catalogaţi şi ofiţerii care au avut responsabilităţi de Frontul de Est. La fel şi funcţionarii din administraţia centrală şi locală a statului în anii războiului. Dintre aceştia, cei mai „vinovaţi" erau reprezentanţii statului care avuseseră funcţii de răspundere în Basarabia, Bucovina de Nord şi Transnistria în timpul lui Antonescu. Comuniştii, dar şi partidele democratice au contribuit la „demascarea" categoriilor de persoane vizate de Convenţia de Armistiţiu, pentru a „demonstra" pretinsul „pericol fascist" care plana asupra ţării.
O descriere a fenomenului ne este oferită de memoriile fostului mitropolit al Clujului, Valeriu (Bartolomeu) Anania, el însuşi victimă a „trierilor" (Memorii, Editura Polirom, 2008). În perioada lui Antonescu, acesta fusese internat în lagărul de la Târgu-Jiu, fiind eliberat cu câteva luni înainte de 23 august 1944. Venirea „sovieticilor eliberatori" nu i-a adus nicidecum bucurie, ci teama de a nu fi arestat din nou.

Avea dosar „verde" la Siguranţă şi se aştepta la ce era mai rău. Iată cum a reacţionat el: „O veste zgomotoasă a zburat dinspre sat (era în domiciliu obligatoriu la Polovragi, jud. Gorj, n.r.) spre mănăstire în ziua aceea de 23 august 1944: Pace! S-a făcut pace! (...) Pentru mine, acel 23 august însemna o schimbare radicală şi, mai înainte de orice, înaintarea trupelor sovietice şi a controlului comunist asupra unui teritoriu pe care se afla un ins cu fişă de legionar e abia eliberat din lagăr şi - ceea ce era foarte important - cu domiciliu obligatoriu. (...) Simplu: m-am hotărât să fug peste graniţă. Nu aveam niciun plan, nicio legătură, nu ştiam unde am să ajung şi ce voi face, unde am să mă opresc şi cum o să-mi fie în viaţă. Mi-am pus într-o servietă un rând de schimburi, o cruce, Cartea de Rugăciuni, l-am îmbrăţişat pe stareţ şi am plecat într-o noapte, sub cer senin al acelui început de septembrie".

Ajuns la graniţa iugoslavă, Valeriu Anania s-a confruntat cu vigilenţa sporită a grănicerilor români. Înainte de război, dar şi în timpul conflagraţiei, legionarii trecuseră adesea în Occident prin „filiera sârbească". Însă acum, trupele sovietice patrulau prin zonă, iar autorităţile de frontieră nu doreau niciun fel de incident. Orice legionar găsit la graniţă era considerat spion sosit cu vreun mesaj pentru trupele germane. Aşa a păţit şi Anania, care a fost arestat şi întors din drum. S-a refugiat la mănăstirea Arnota, din judeţul Vâlcea.

În lagăr, la Târgu-Jiu

Comuniştii cucereau însă pas cu pas puterea şi preluau controlul asupra satelor. La mănăstire soseau funcţionari ai noii administraţii comunizate, în căutare de fugari. Astfel, Anania a decis să se scutească de emoţii şi să se predea, după sărbătoarea Crăciunului. Ajuns la Târgu-Jiu, s-a prezentat la comandantul lagărului de „triaţi", aşteptându-şi sentinţa. În memoriile sale descrie astfel experienţa de lagăr post-23 august: „Lagărul, de data aceasta, nu mai era cel mare, din marginea oraşului, ci improvizat în localul unei şcoli primare ale cărui cursuri nu începuseră. Arestaţii, în mare parte legionari, şedeau îngrămădiţi în câteva săli de clasă. Paturi nu erau, dormeau pe jos; fiecare îşi avea compartimentul lui, desenat cu cretă pe podea. (...)
Comisia de triere funcţiona în cancelaria şcolii şi se întrunea, mi se pare, de două ori pe săptămână. (...) Pe la sfârşitul lui ianuarie mi-a venit şi mie rândul şi am apărut în faţa comisiei. Eu m-am apărat cât am putut, cerând să fiu lăsat să mă duc la Facultatea de Medicină, unde fusesem admis şi ale cărei cursuri trebuiau să înceapă curând. Magistratul mă asculta cu interes şi simpatie, nici ceilalţi nu se uitau urât. Dosarul trecea de la unul la altul, preşedintele mai şuşotea câte ceva în dreapta şi în stânga. Când s-a pronunţat sentinţa,  nu-mi venea să-mi cred auzul: eram pus în libertate, fără domiciliu obligatoriu.
- Du-te părinte, mi-a zis magistratul, şi ţine-te numai de carte şi nu te amesteca în politică; politica nu e de dumneata, las-o pe seama altora, care ştiu să o facă".

Anania nu a scăpat de „prigoana" comuniştilor. În 1946 a fost exmatriculat de la Facultatea de Medicină din Cluj, pentru contribuţia sa la greva studenţească. Ulterior a fost hărţuit întruna pentru activitatea sa legionară, până când, în 1958, a fost condamnat şi internat la Aiud. A trecut prin „reeducarea" condusă de colonelul Crăciun, fiind eliberat în 1964, odată cu ultimii deţinuţi politic din România.

„Garda merge înainte, prin Partidul Comunist"

Valeriu Anania a avut neşansa să fie cunoscut de autorităţi că avusese activitate legionară. Însă alţi camarazi ai săi, mai puţin cunoscuţi în Mişcarea legionară, au reuşit să se „strecoare" în partidele de stânga. Mai ales cei tineri, care activaseră înainte de război în Frăţiile de Cruce, iar după 1944 erau studenţi sau muncitori. În epocă circula o epigramă, atribuită lui Păstorel Teodoreanu, referitoare la acest fenomen: „Camarade nu fi trist / Garda merge înainte / Prin Partidul Comunist!".
Tânărul Ceauşescu solicita demascarea şi arestarea  „uneltelor hitleriste“  Foto: Arhivele Naţionale
Nicolae Ceauşescu n-a putut face faţă acestei tendinţe, deşi personal era foarte pornit împotriva legionarilor. Se pare că nu toţi tovarăşii din organizaţiile UTC de fabrică sau din universităţi au fost la fel de vigilenţi ca şi el. Nu putem şti câţi legionari au pătruns în UTC şi câţi în PCR. Însă numărul lor, per ansamblu, a fost însemnat, după cum reiese din documentele de arhivă. Astfel, în noiembrie 1945 se înscriseseră la comunişti 2.258 de legionari. PCR-ul nu era singura formaţiune din „blocul guvernamental" „infestată" cu „microbul legionar".
Astfel, social-democraţii aveau la aceeaşi dată 3.281 legionari, Frontul Plugarilor - 8.900, Uniunea Patriotică - 110, PNL- Tătărescu, 338, şi PNŢ-Anton Alexandrescu - 69. Se pare că în Frontul Plugarilor „verificările" privind „activitatea democratică" a membrilor nu fuseseră aşa stricte, iar legionarii pătrunseseră în număr mare. Adesea, tema legionarilor din partidele de stânga era prilej de scandal între liderii Frontului Naţional Democrat.

În aprilie 1945, social-democratul Lotar Rădăceanu atrăgea atenţia că aceştia pătrunseseră în toate partidele, în ciuda discursului oficial al guvernului: „Se produc la toate partidele de stânga (înscrierile de legionari, n.r.), pentru că în avalanşa asta de înscrieri care s-au făcut s-au strecurat peste tot elemente de acestea şi chiar la Partidul Comunist. Vreau numai să vă aduc la cunoştinţă că noi am hotărât şi pus în aplicare operaţia de revizuire a tuturor membrilor partidului nostru...
Cam după una-două zile o să vă trimitem şi dumneavoastră astfel de documente care privesc numai Partidul Comunist, pentru că în ceea ce priveşte Uniunea Patriotică şi Frontul Plugarilor - acolo sunt legionari. Dar acolo nu ştiu dacă trebuie să intervenim noi". Nicolae Ceauşescu s-a temut de legionari până la moarte. Cât timp a fost preşedinte, a menţionat în toate cuvântările de 23 august rolul nefast al legionarismului înainte de ruperea alianţei dintre România şi Germania.

"Tineretul este viitorul poporului nostru, cei care nu se îngrijesc de nevoile tineretului sunt duşmani ai poporului.''
Nicolae Ceauşescu

„Scânteia Tineretului" şi „demascarea" fasciştilor

Nicolae Ceauşescu nu pierdea nici un prilej pentru a chema tineretul la luptă împotriva curentului legionar. Începând cu 5 noiembrie 1944, UTC-ul a beneficiat de propriul ziar, denumit „Scânteia Tineretului". În fiecare număr al publicaţiei se difuzau mesaje belicoase contra legionarilor, care erau prezentaţi în culori sumbre şi atentând la integritatea ţării, prin viziunea lor pro-germană. Într-un editorial din 12 noiembrie din „Scânteia Tineretului", însuşi Ceauşescu, lider UTC, semna o sinteză a ceea reprezentase „otrava legionară" pentru tineret: „Tineretul este viitorul poporului nostru, cei care nu se îngrijesc de nevoile tineretului sunt duşmani ai poporului. Nu trebuie să uităm că regimurile de dictatură, care s-au perindat la noi în ţară, au făcut tot ce au putut pentru a sădi în sufletul tineretului otrava urii şi dezbinării. Elementele legionare şi profasciste mai încearcă şi azi să sădească şovinismul în sufletul tineretului", scria Ceauşescu.

Elemente trădătoare

Şi în restul articolului, viitorul lider al României era la fel de înflăcărat: „De aici rezultă ca datorie şi ca sarcină a tineretului ce trebuie să stea la baza colaborării dintre forţele democratice ale tineretului - lupta şi munca de a scoate din sufletul tinerilor otrava urii rasiale şi şoviniste. Dar atâta timp cât elementele trădătoare de ţară: legionarii şi antonescienii vor mai rămâne în aparatul de stat şi în instituţiile economice şi culturale, nu poate fi vorba de a rezolva cu adevărat nevoile tineretului. De aceea tineretul democrat trebuie să ajute la curăţirea aparatului de Stat şi a tuturor instituţiilor economice şi culturale de toţi duşmanii poporului român".

Apel la „democratizarea" universităţilor

Nicolae Ceauşescu s-a aflat în fruntea acţiunii de „curăţare" a vieţii publice de legionari. Astfel, într-o cuvântare ţinută la întrunirea „Studenţilor Democraţi" din 3 octombrie 1944, a cerut izgonirea „cămăşilor verzi" din universităţi: „Studenţimea din România, alăturându-se luptei pe care o duce azi poporul român, trebuie să lupte pentru revendicările imediate ale sale, pentru o democratizare reală a Universităţilor.
Acei care au servit unelte ale lui Hitler şi ne-au aruncat în războiul de jaf şi cotropire contra popoarelor libere ale Uniunii Sovietice încearcă şi astăzi  să pună piedici în calea luptei noastre, ei stau mai departe în slujba nazismului. În Universităţi, elemente legionare şi profasciste uneltesc şi astăzi împotriva intereselor studenţeşti. Ei trebuie să fie demascaţi, izgoniţi şi arestaţi. Studenţimea trebuie să fie conştientă de menirea sa în împrejurările actuale. Ea să-şi unească toate forţele pentru câştigarea revendicărilor sale şi pentru a sprijini lupta forţelor democratice".

Denazificare

„Prigonirea" Mişcării legionare din România nu a fost un fenomen singular în Europa postbelică. Atât în spaţiul controlat de sovietici, cât şi în ţările rămase în sfera de influenţă americană, a pornit o puternică campanie de „denazificare". Partidele care au colaborat cu naziştii în perioada războiului au fost desfiinţate pe tot continentul. O soartă destul de amară au avut şi aşa-zişii „colaboraţionişti", atât din rândul funcţionarilor statului, cât şi al oamenilor de rând. Uneori, cetăţeni oneşti au căzut victime ale delaţiunilor provocate de răzbunări personale. Aceeaşi soartă a avut-o şi presa care a colaborat cu naziştii. După război, ziariştii au fost judecaţi pentru contribuţia lor la propaganda pro-germană. De asemenea, unele titluri de tradiţie din Europa occidentală au dispărut după 1945, mai ales în Germania şi în Franţa. Sursa: adevarul.ro

Nicolae Ceausescu - The King of Communism

"Regele" comunismului se întoarce...

Ceausescu - Ascensiunea si decaderea lui

Ceausescu - Ascensiunea si decaderea lui - un documentar foarte interesant...

Românii consideră că Revoluţia „a fost un eveniment pozitiv”

Chiar dacă trăiesc mai prost şi îl regretă pe dictator, românii consideră că Revoluţia „a fost un eveniment pozitiv”

Deşi consideră că au pierdut - bani şi locuri de muncă -, deşi se împart egal între cei care consideră că a fost revoluţie şi cei care cred că a fost lovitură de stat - la care au participat forţe externe, în special sovietice -, deşi consideră că Ceauşescu ar fi trebuit să beneficieze de un proces corect, românii consideră totuşi că Revoluţia din 89 este un fapt pozitiv în istoria României.
Un nou studiu IRES, intitulat "România, 21 de ani de la Revoluţie", realizat în perioada 19-21 decembrie 2010, arată că românii dezvoltă, în continuare, cultul evenimentelor istorice de factură pozitivă, indiferent de consecinţele create de acestea. Cu mici excepţii, răspunsurilor celor care au participat la sondajul în discuţie, au o conotaţie negativa cu privire la tema revoluţiei din 1989, dar concluzia este una pozitivă.

Astfel românii se împart egal între cei care consideră că a fost Revoliţie şi cei care consideră că au avut de-a face cu o lovitură de stat (45%). Mai mult, cei care susţin că a fost lovitură de stat, cred că s-au implicat şi forţe externe - URSS (51%), SUA (13%). 45% dintre intervievaţi consideră că ar fi trăit mai bine dacă nu ar fi fost revoluţia, faţă de numai 28 care cred contrariul. Un procent extrem de mare (84%) consideră ca fiind rău că soţii Ceauşescu au fost executaţi fără a beneficia de o judecată corectă, 55% dintre intervievaţi situânduse în dezacord cu execuţia în sine, 60% regretând moartea acestora. 23% dintre români îl consideră vinovat pe Ion Iliescu de moartea dictatorilor, dar şi pe ei înşişi în proporţie de 3%.

Deşi 61% dintre respondenţi spun că le merge mai rău după 21 de ani de la Revoluţie, pierzând bani şi locuri de muncă, totuşi 36% spun că libertatea este câştigul cel mai mare (36%), apoi cel la liberă exprimare (18%) şi dreptul de a ieşi din ţară (12%).

Cu toate acestea, 62% dintre români consideră că Revoluţia Română ar trebui să rămână în istorie ca un fapt pozitiv, faţă de numai 15%, care spun că ar trebui să fie reţinut ca un eveniment negativ.

Vasile Dâncu: "O aplecare spre masochism sau poate nevoia de dialog şi căutarea aprobării sau compasiunii"

Directorul IRES, Vasile Dâncu, decodifică aceste rezultate apreciind că amintirea, chiar compusă din emoţii negative, pare că este una care produce plăcerea de a comunica. "O aplecare spre masochism sau poate nevoia de dialog şi căutarea aprobării sau compasiunii. Revoluţia română din memoria socială este o poveste tristă, obscură, dar bună de închis între coperţile istoriei faptelor pozitive" conchide Dâncu. Sursa: http://www.gandul.info

Cinci mituri despre sistemul comunist din Romania

Capitalismul de opereta care a fost construit in ultimii douazeci de ani in Romania alimenteaza nostalgii/mitologii care in restul tarilor excomuniste au fost de mult uitate. Victime unor asemenea abordari pot sa cada lesne mai ales cei care nu au trait acele vremuri si isi hranesc cunostintele despre istoria recenta de la cite un nene care bate cimpii pe banca din fata blocului sau la televizor - fiecare dupa sansa.

1. Fiecare persoana activa avea un loc de munca sigur si garantat pe viata.
Absolventii de facultate, de exemplu, primeau intr-adevar ceea ce se numea "repartitie". In cele mai multe cazuri, asta echivala cu o "excursie" de cel putin trei ani undeva la capatul lumii, cu un salariu inferior celui unui muncitor calificat.
Transferul era aproape imposibil, deci sistemul echivala cu un soi de iobagie.
Avansarile se faceau "pe pile" in cele mai multe cazuri, inscrierea in partidul comunist era obligatorie pentru cea mai insignifianta functie.
Uzinele, mai ales, semanau cu lagarele de munca, neincalzite, populate cu muncitori care, intr-o proportie semnificativa, la prinz erau deja beti. Inginerii si economistii erau un fel de rau necesar.
Vertebrele economiei erau batrinul maistru cu basca-n cap si omenosul secretar de partid pe sectie/combinat, in general un politruc bun de gura care nu se pricepea la nimic.

2. Salariul era suficient pentru un trai decent.
Pentru conditii de munca speciale – mine, santiere, combinatele care presupuneau toxicitate si pericol – se adaugau sporuri semnificative la salariu.
Cu tot cu aceste sporuri, rareori o leafa depasea ecihvalentul a o suta de dolari (era deja foarte mare, un inginer/medic/profesor stagiar avea circa 40 de dolari).
Un automobil - singura marca comercializata incepind cu anii '70 era, fireste, "Dacia" - costa 70.000 de lei, o pereche de pantaloni blue-jeans circa 2.000 de lei, un deodorant circa 100 de lei.
Ultimele puteau fi cumparate doar de pe piata neagra, pentru ca magazinele de profil, mai ales in anii '80, erau toate "sexy", adica goale.
Pentru un televizor - fie si alb-negru - sau frigider, trebuia sa astepti uneori un an sau doi, inscris pe o lista, cu recomandare de la locul de munca (!).
Aparent salariul ajungea de la o luna la alta pentru ca, practic, nu aveai nimic de cumparat, in afara mincarii, cind o gaseai si pe aceea.
Erau mentinute mici intretinerile si chiriile. Insa pentru a primi o "cutie" la bloc, trebuia sa astepti ani, sa zaci pe coridoarele Primariilor pentru o repartitie sau sa ai vorba buna de la vreun smecher de la partid, securitate, militie (coloanele de baza ale regimului).
Sau sa dai spaga, evident.

3. Lumea era mai cinstita, nu se lua spaga.
Nimic mai fals. Diferite erau mizele si anvergura spagii, atita tot. Evident, nu erai obligat sa dai spaga pentru a cumpara o intreprindere – alea nu se vindeau, ca erau ale intregului popor.
In rest, spaga era cvasigeneralizata, la fel ca acum.
Indiferent ce contact aveau cu autoritatile de stat - si aveai mereu intr-o economie planificata si etatizata - punga de cafea, tigarile americane sau pur si simplu bancnotele puse-n plic erau arme fara de care nu aveai nici o sansa de succes.
Nu primeai stampila miraculoasa, biletul de tren "cu loc", biletul la "tratament" prin sindicat intr-o statiune de odihna fara o mica "atentie".
Niciunui gestionar cu capul pe umeri nu-i trecea prin cap sa ia banii pentru consumatie unui "tovaras" cu oarecare trecere, fie care era vorba de un restaurant sau de un magazin.
Toti acesti gestionari aveau pitite marfuri care erau destinate, in mod firesc, doar protipendadei.
Cunosc un caz in care unei doamne i s-au cerut inclusiv cerceii de aur din urechi pentru urgentarea unei vize pentru o excurise in Germania (unde a si ramas, de altfel).
Cei mai multi primeau "atentii", carierele erau "aranjate", privilegiile erau pentru smecheri si-atit.
Cind imi aduc aminte de acele vremuri, imi dau seama ca, de fapt, adevarata noastra problema este aceea ca lucrurile nu s-au schimbat prea mult.
Medicii aveau salarii relative rezonabile comparativ cu restul angajatilor. Tot nu te tineau de vorba - cei mai multi - fara o "atentie".

4. Infractionalitatea era ca si inexistenta.
Regimul era extrem de discret in aceasta privinta si, evident, ziarele nu scriau mare lucru despre acest subiect si doar "cu voie" de la centru.
Asta crea impresia de stabilitate, impresie in linii mari falsa. Cazurile de delaipdare, luare de mita, trafic de influenta, etc, erau musamalizate deseori, in afara celor foarte grave, care erau "vindute" presei pentru a se arata cum face regimul dreptate.
Furtul din combinate, Intreprinderi Agricole de Stat (IAS), cooperativele agricole de productie (CAP), abatoare, etc, era pur si simplu inspaimintator si, mai grav, oarecum generalizat.
De la muncitorul care "speria" o bucata de tabla sau o trusa de scule si pina la directorul care raporta pierderi inexistente la un abator si vindea carnea pe piata neagra.
Trei sferturi din marfurile de contrabanda confiscate prindeau picioare pina sa ajunga la sediul unei sectii de militie.
Orice camin studentesc era un adevarat bazar si trebuia sa fii usor naiv pentru a crede ca milita sau securitatea nu stiau acest lucru.
Conform unei statistici neoficiale, trei din patru romani incalcau legile in vigoare, sub o forma sau alta.
Dar atita vreme cit nu era contestat regimul politic, strategia autoritatilor era aceea de a mai inchide cite un ochi, mai ales cind era vorba de "elemente sanatoase", adica muncitori si tarani.

5. Sistemul de educatie era mai bun si extrem de performant.
Si acesta este un mit extrem de persistent. Evident ca nu exista diluarea mediului universitar, mai ales, de astazi, pe care tot pofesorii, in goana dupa ore la zece catedre deodata, au provocat-o.
Nu existau "fabricile de diplome" pitite prin blocuri de apartamente, care au scos pe banda rulanta ingineri, avocati, profesori, sociologi, economisti si psihologi, ale caror diplome valoreaza, cinstit vorbind, cit hirtia pe care sunt tiparite. Nu se ajunsese ca oameni care nu cunosc toate literele alfabetului sa-si prinda la cingatoare, precum indienii scalpurile, cite cinci doctorate.
Dar sistemul era subnutrit financiar si macinat de acelasi boli care rodeau toata societatea: favoritisme, pile - inca din clasele primare - spagi si programe scolare anapoda intocmite.
O vreme - anii '60-'70 - s-a mai trait din "grasimea" mediului scolar interbelic, atita cit mai era si care, evident, s-a epuizat deja la inceputul anilor '80.
Scoala de matematica sau de medicina - sunt doua exemple in care tara noastra a excelat la un moment-dat - s-au prabusit deja in anii '80, ca urmare a emigrarilor, atribuirea pe criterii politice a catedrelor si calitatii tot mai slaba a "materiei umane" care venea din licee.
Acesta a fost fondul pe care s-au nascut, la inceputul anilor '90, "fabricile de diploma".
Un mediu scolar sanatos ar fi avut anticorpii necesari pentru a rezista socurilor tranzitiei. Mediul scolar romanesc nu mai era demult unul sanatos.
Morala?
Ticalosiile trecutului nu justifica abuzurile pe care suntem obligati sa le traim astazi in numele "capitalismului". Dar nici aceste abuzuri si derapaje nu trebuie sa ne transforme in nostalgici ai regimului comunist.
Altminteri ratam sansa edificarii unei societati caracterizate, dincolo de orice, de normalitate. Acea mica sansa care ne-a mai ramas, daca ne-a mai ramas. Sursa: http://www.bloombiz.ro

Mândria de a fi român

«Românii sunt un popor care se urăște pe sine», mi-a spus cândva un prieten, și cred că avea mare dreptate. Cred că cea mai gravă problemă, și cea mai profundă, pe care o avem ca nație e acest profund sentiment de inferioritate care ne face să ne detestăm pe noi înșine.

Sentimentul ăsta e prevalent, insidios și pervers. El e prezent și la cei ce critică tot ce văd, tot timpul, dar și la cei care caută mereu să se scuture, să caute lucruri demne de admirat și să-și afirme mândria de a fi români. Ca orice pe lume, extremele se ating și sunt doar două fețe ale aceleiași probleme. Pentru că patriotismul autentic nu e despre mândria de a fi român. Ăsta e un sentiment prostesc și absurd, la fel de prostesc și de absurd ca și rușinea de a fi român. E un reflex al lipsei noastre de încredere în noi înșine, nevoia de a-ți revendica valoarea de la un grup. Patriotismul autentic, deci, nu e nici despre rușine, nici despre mândrie. E despre a face ceva pentru țara ta și pentru grupul de la care te revendici. Patriotismul e valoros doar dacă te inspiră la acțiune. Napoleon, care l-a inventat, de fapt, a câștigat războaie cu el. Patrioții noștri de Dâmbovița câștigă talk-show-uri.

Patriotismul are, deci, cred eu, ca orice lucru stabil, trei picioare. Primul e să te cunoști și să te îmbogățești pe tine. Asta începe cu a-ți cunoaște istoria și mai ales limba. Pentru că românii sunt o nație legată prin limbă. Ori de câte ori stâlcim limba română, facem un act de trădare a patriei. Dar nu doar atât. Continuă prin a fi tu întâi bun, generos, înțelept, civilizat, așa cum ai vrea ca patria să fie. Primul pas al patriotismului e să construim România de mâine în noi. Al doilea e să-ți iubești semenii. Nu poți să iubești România fără a iubi românii. România nu e munții ei sau Delta sau mai știu eu ce bazaconie de branding. România e formată din români. Nu am văzut încă nație cu oameni mai negativi, mai sceptici, mai ciudoși, mai cinici și mai critici față de ceilalți ca noi. Asta e o lipsă de patriotism. Ca să crezi în țara ta, trebuie să crezi întâi în oamenii ei. Al treilea e să faci ceva pentru a o schimba. Să dai ceva înapoi comunității care te-a făcut om. Să depui efort și energie pentru a mișca lucrurile, după puterea ta, într-o direcție mai bună. Nu pentru că iei leafă, nu pentru că te împinge sau forțează cineva. Pentru că așa crezi tu că e bine.

Dacă vom urma aceste trei simple reguli ale patriotismului, vom avea, cu toții, o Românie de care să ne mândrim. Pentru că mândria de a fi român e consecința patriotismului, nu sursa lui.
Adrian Stanciu, managing partner, Human Synergistics - capital.ro